Alerg ultramaratonul deșertului pentru micii cățărători cu dizabilități de la Climb Again

De când mă știu mi-a placut tot ce ține de natură, aer, libertate. Tot de atunci alerg. Am alergat uneori puțin, alteori foarte puțin. Acum câțiva ani mi-am găsit și liniștea, și puterea în alergare. Am început sa alerg frecvent, fără muzică, doar eu cu mine. Așa alerg și-acum.

La un moment dat m-am gândit să merg la un maraton. Am pierdut zeci de ore doar citind părerile celor care trecuseră prin asta. Țin minte că am citit cu lacrimi în ochi amintirile unei fete despre primul maraton. Am înțeles ce scria, am înțeles încărcătura și emoțiile când am ajuns prima oară în situația asta: nu mai trăisem nicicând amestecătura de sentimente de durere, speranță, mândrie, agonie, epuizare. Am înțeles atunci că provocarea majoră este a minții mele, și nu a corpului. 

Încet, încet, antrenamentele au devenit rutină. La fel și accidentările, durerile, vizitele la medic. Intrând în lumea asta a maratoniștilor am aflat și de Marathon des Sables, ultramaratonul nisipurilor, considerat cel mai dur din lume.

În aprile 2015 am urmărit zilnic activitatea celor patru români de la MdS. Am îndrăznit să mă gândesc — cum ar fi?! Știam că mi-ar plăcea să fiu acolo, dar știam și că nu sunt pregătit, și că nu am banii de taxă de înscriere, și că, și că. Iată-mă cu o lună înainte de MdS 2016 știind că va fi greu, că o să fiu plin de răni, că poate deșertul nu mă va lăsa să termin această cursă. Și totuși dorința mea de a ajunge acolo nu s-a schimbat nicio secundă.

De ce să te duci să alergi 257 de km în cinci zile, la temperaturi de 40C-50C, fără apă suficientă, cu mâncare liofilizată (un fel de mâncare) și nici aia suficientă, fără să te poți odihni bine noaptea, plus altele pe care deșertul le are pregătite?

Pentru că îmi doresc.

La fel cum îmi doresc să susțin, în spiritul Overcome the impossible, copiii cu dizabilități care se cațără prin programele Asociației Club Sportiv Climb Again. Vreau să pun și eu o cărămidă la această construcție și să-i văd pe copii crescând și căpătând putere în forțele proprii în ciuda dizabilităților de vedere, auz, fizice sau psihice.

Și mai cred că, în momentele în care-mi va fi mai greu, promisiunea făcută copiilor și oamenilor care i-au susținut prin donațiile lor îmi va da puterea să merg până la finish.